THE WORLD KEEPS ENDING

Artists: Josépha Blanchet,  Mimi Ciora, Lorena Cocioni,  Ilie Duță, Adrian Ganea, Uliana Gujuman, Cosmin Haiaș, Thea Lazăr, Silvia Moldovan
Curator: Marina Paladi

01.08.24 - 14.09.2024
META Spațiu Bd. Mihai Viteazul, nr. 1, Timișoara

"În momentul în care a început apocalipsa, lumea se sfârșise deja. S-a sfârșit în fiecare zi timp de un secol sau două. O altă lume, pe cale și ea de a se sfârși, se ivea în locul ei."
Franny Choi

Lumile se sfârșesc și lumile încep din nou. Însă unde se plasează omul în acest scenariu? Este ușor să ne imaginăm sfârșitul lumii, și este cu atât mai dificil să vedem dincolo de catastrofa imanentă pe care încercăm să o amânăm. Ce versiune a lumii ar putea supraviețui?

Expoziția The world keeps ending reunește artiști contemporani preocupați de schimbarea climatică și iminența extincției, care ”trăiesc” deja apocalipsa prin propriile lucrări, reflectând asupra tranziției condiției umane într-o nouă eră, fără a prezenta o suprasaturație de frici sau de imagini distopice, ci mai degrabă concentrându-se pe redefinirea existenței umane într-un mod sensibil și poetic.

Expoziția The world keeps ending nu prezintă apocalipsa ca pe un sfârșit al lumii, ca un eveniment singular în timp care șterge totul, ci mai degrabă ca un proces continuu de transformare și redefinire a interacțiunii omului cu lumea. Prin intermediul filosofiei speculative, artiștii se concentrează asupra noțiunii de "a exista" în vremuri apocaliptice și explorează complexitatea condiției postumane, imaginând "necunoscutul" viitorului.

Adoptând cadrul conceptual al teoriei actor-rețea, așa cum a fost articulată de filosoful francez Bruno Latour, expoziția generează un spațiu în care granițele dintre uman și non-uman, natural și artificial, se dizolvă într-un continuum liminal de interconectare. Potrivit lui Bruno Latour, oamenii și natura sunt conectați în moduri complexe, și nu există ca entități separate. Pentru el, natura joacă un rol esențial în formarea lumilor noastre sociale și culturale, contrar a ceea ce se crede în mod obișnuit. Oferind o conceptualizare anti-antropocentrică și antispeciistă, artiștii din cadrul expoziției The world keeps ending generează noi înțelegeri ale realității și viitorului.

Conceptul sfârșitului lumii este prezent în toate culturile și în toate religiile, însă în istoria noastră recentă ne-am exersat deja speranța prin supraviețuirea mai multor sfârșituri (războaie, catastrofe naturale, epidemii și schimbări climatice). În poemul "The World Keeps Ending, and the World Goes On", din care este inspirat titlul expoziției, Franny Choi conectează dezastrele personale, istorice și globale, reiterând prezența constantă a sfârșiturilor și începuturilor în experiența umană. La fel ca în poem, expoziția explorează fragilitatea și reziliența lumii, întrezărind un viitor dincolo de amenințările existențiale actuale și reconfigurând harta cognitivă a lumii.

Reflectând asupra modului în care preocupările ecologice sunt resimțite și abordate prin intermediul artei, expoziția ne provoacă să reconsiderăm relația noastră cu lumea naturală și să recunoaștem rolul actorilor non-umani.

Mimi Ciora explorează prin lucrarea Fade to Grey transformările antropice și efectul devastator al acestora asupra vieții oamenilor și fiintelor non-umane. Titlul instalației "Fade to Grey"  este împrumutat de la piesa formației Visage și evocă atât o reflecție a influenței umane asupra naturii, cât și a neputinței în fața acestei realități. Figura centrală a lucrării  este plasată în spatele unei draperii semi-transparente, sugerând distanța și separarea ființei umane de natura pe care o afectează. Draperia simbolizează voalul de ignoranță și neglijență care ne împiedică să simțim și să conștientizăm adevărata noastră conexiune cu lumea naturală. Artista explorează astfel sentimentul de durere constantă față de realitatea pe care o trăim, creând o atmosferă de reflecție și introspecție, invitând spectatorii să contemple rolul pe care îl joacă fiecare în degradarea mediului înconjurător.

În practica sa artistică, Ilie Duță militează pentru o interacțiune responsabilă a omului cu natura, conștientizarea pericolului consumerismului și iminența unui dezastru ecologic. Într-o încercare de a salva fagurii de albine de la extincție, artistul le încadrează în structuri geometrice solide, inițiind un întreg proces de arhivare. Aceste structuri funcționează atât ca artefacte ale unui viitor apocaliptic, cât și ca instrumente de conștientizare a unei posibile extincții, atât a albinelor, cât și a oamenilor. Timothy Morton argumentează, prin conceptul de „dark ecology”, urgența confruntării cu realitatea întunecată a crizei ecologice pentru a găsi soluții autentice și viabile. În contextul lucrărilor lui Duță, fagurii de albine fragilizați, încadrați într-un fragment de marmură și prezentate ca fosilele unei eventuale apocalipse, funcționează ca memento-uri ale interconectivității noastre cu lumea naturală și ale consecințelor devastatoare ale propriilor noastre acțiuni sau inacțiuni.

Peisajele Ulianei Gujuman se desfășoară printre plante aparent familiare, de dimensiuni însă neobișnuite, prezentând o versiune suprarealistă a lumii, construită prin realism magic, precum în romanul "Un veac de singurătate" de Gabriel Garcia Marquez. Artista inițiază un joc al inversării proporțiilor și semnificațiilor și prezintă oamenii în dimensiuni aproape imperceptibile, criticând antropocentrismul și conturând fragilitatea condiției umane în fața forțelor naturale care, în cele din urmă, au capacitatea de a supraviețui și de a persista. Deși lucrările Ulianei Gujuman provoacă un sentiment de familiaritate și de înstrăinare în același timp, artista evidențiază urgența unei reevaluări a poziției omului în circuitul complex al naturii.

Lorena Cocioni lucrează preponderent cu ceramica, prin care creează obiecte aproape ritualice, inspirate din corpul uman și elemente naturale, evocând simultan un trecut arhaic și un viitor incert. Obiectele cu forme fluide și fragile, modelate de artistă, își capătă propria ființare și devin artefacte ale unei realități necunoscute, sustrăgându-se inerției pur estetice.Teoria object oriented ontology (OOO) pune accentul pe obiecte și pe existența lor independentă de percepția umană, devenind entități care au propria lor istorie și viață. Plantele și elementele corpului uman transpuse în ceramică transced timpul și spațiul, fiind înrădăcinate într-o practică care recunoaște și respectă ciclicitatea naturii, dar și vulnerabilitatea sa în fața activităților umane distructive.

Thea Lazăr abordează, prin practica sa artistică multidimensională, impactul uman asupra naturii, reziliența ecologică și peisajele post-apocaliptice, cu un accent puternic pe narativitate, facilitând un dialog pătrunzător între procesele tradiționale și tehnologiile moderne. În seria de lucrări "Barren Lands", Thea Lazăr explorează un viitor devastat de criza climatică, prezentând peisaje deșertice și ruine abandonate, în timp ce în "Nature Always Finds a Way", artista reflectează asupra capacității naturii de a supraviețui și de a se regenera, chiar și în fața distrugerii și abandonului uman. Prin investigarea relației complexe și fragile dintre existența umană și mediul natural, Thea Lazăr invită la o reflecție profundă asupra interconectivității dintre toate formele de viață și a vulnerabilității ecosistemului global.

Prin seria sa de lucrări intitulată „Hikikomori”, Josépha Blanchet abordează un fenomen contemporan complex, răspândit în Japonia, de retragere socială extremă și de izolare auto-impusă. Deși hikikomori presupune înstrăinarea de social - o ”retragere înăuntru” - artista reconfigurează această alienare în paradigma reconectării cu natura, re-afirmând legătura intrinsecă între oameni și lumea naturală. Josépha Blanchet prezintă o reîntoarcere a peisajului în care prezența umană este abia perceptibilă, sugerând că adevărata reconectare poate avea loc doar prin reintegrarea în ciclurile naturale. Privind natura ca pe un construct cultural, modelat și definit prin interacțiunea umană și non-umană, Josépha Blanchet explorează necesitatea revenirii și contopirii sinelui cu elementele naturale în contextul unei rețele ecologice și culturale interdependente.

Abordarea multidisciplinară a artistei Silvia Moldovan îi permite să exploreze concepte complexe și să reflecteze asupra dinamicilor încâlcite dintre oameni și împrejurimile lor, descriind fragilitatea lumii în care trăim. Artista surprinde în lucrările sale narațiunile intime ale lumii naturale, prezentându-le prin ochiul care neagă centrismul uman, condiționând astfel noi posibilități de coexistență.

Silvia Moldovan este co-fondatoarea și co-managerul spațiului SEPALE, un sanctuar pentru animale, cu precădere păsări. SEPALE reprezintă o enclavă antropică în sine, unde se experimentează crearea unui nou ecosistem, bazat pe relații simbiotice, în care omul, ființele non-umane, obiectele de artă create de Silvia și arhitectura spațiului se întregesc într-un circuit continuu și fluid. Filosoful francez Bruno Latour a argumentat necesitatea de a depăși dualismul tradițional dintre natură și cultură, și de a percepe natura mai degrabă ca pe un actor activ, nu doar ca pe un fundal inert al vieții omenești. SEPALE reprezintă, astfel, manifestarea unui mod de ”a trăi” în care drepturile celorlalte specii sunt respectate, conturând o posibilă viziune a unui alt anthropos, cel solidar. În acest spațiu unic, practicile artistice și ecologice ale Silviei Moldovan converg, estompând granițele dintre artă și activism și evidențiind interdependența dintre lumea umană și cea non-umană.

Cosmin Haiaș este un artist multidisciplinar a cărui practică se caracterizează prin deconstrucție, adăugare și transformare, combinând tehnici diverse și concepte complexe, înrădăcinate în cunoașterea artistică și cea științifică. Acest tip de gândire care-i determină parcursul artistic este, ceea ce numea filosoful francez Gilles Deleuze, o interferență a domeniilor, pe principiul co-existenței și transdiciplinarității. Haiaș explorează, în lucrările sale, procesul de transformare a umanității într-o societate alienată, conștientizând din ce în ce mai mult apariția celei de-a doua specii inteligente pe Pământ: Inteligența Artificială. Creând artefacte science-fiction, Cosmin Haiaș ne provoacă să ne imaginăm „minunata lume nouă” - un viitor în care granițele dintre natural și artificial, uman și tehnologic, devin din ce în ce mai neclare, iar inovațiile tehnologice și descoperirile științifice devin puncte de referință spirituală și culturală.

Practica lui Adrian Ganea variază de la scenografie teatrală la sculptură, simulări digitale și animații 3D. Artistul este interesat în special de formele de ficțiune care pot fi materializate prin subiectivitatea tehnologiilor. Lucrările sale sunt adesea descrise ca spații liminale, unde granița dintre intangibil și material devine ambiguă.

În cadrul expoziției The world keeps ending, Adrian Ganea prezintă lucrarea Young tree vomiting demonstrating lamentation, inspirată de mașinăriile baroce ale lui Athanasius Kircher, care prezentau homari vomitând și vulturi demonstrând principiile hidraulicii. Lucrarea aduce în prim-plan reanimarea copacilor și imaginarea unei existențe post-mortem pentru aceștia. Copacii, care în mod normal sunt simboluri ale vieții și creșterii, sunt prezentați în cadrul lucrării ca entități care demonstrează durerea și lamentarea - un strigăt vizual pentru ajutor și conștientizare ecologică.

🔹texte și curatoriat: Marina Paladi

🔹 organizator: Asociația Culturală și Ecologică SEPALE
🔹 partener: META Spațiu

🔹 Proiectul este finanțat de Municipiul Timișoara prin Centrul de Proiecte Timișoara